Una dintre primele lecții pe care le primim când începem practicarea alpinismului este "NICIODATĂ, dar NICIODATĂ, nu ne ancorăm într-un singur piton". Această rigoare se bazează pe calitatea, adesea incertă, a pitoanelor pe care le găsim în trasee, unele fiind bătute cu foarte mulți ani în urmă.
Pitoanele (în special cele lăsate permanent în traseele clasice) sunt afectate de o serie de factori de mediu, mecanici și chimici care le degradează rezistența în timp. Ciclul îngheț- dezgheț, coroziunea stâncii, rugina sau dilatarea termică sunt factori care, în timp, slăbesc rezistența pitoanelor și implicit capacitatea acestora de a ne oferi siguranță. De aceea, ori de câte ori întâlnim un piton în care urmează să ne asigurăm, trebuie să îl inspectăm vizual și nu numai, pentru a stabili dacă prezintă sau nu vreun grad de siguranță.
Minim două reprezintă regula de bază, dar trei pitoane bune sunt, cel mai adesea, suficiente pentru consolidarea* regrupării.
Gândul la aceste lucruri îmi amintește de zicala lu' Conu' ... "în ziua în care se smulg trei pitoane cu tine din perete, în ziua aia mureai și acasă", dar și de celebrul Emilian Cristea, despre care dl. Mititeanu povestește în caretea sa "Chemarea Muntelui", că atunci când ajungea în regrupare, bătea sau se ancora în absolut toate pitoanele pe care le găsea sau le putea bate în acea zonă, uneori legând câte 4-5 pitoane împreună pentru a forma o singură ancoră.
*consolidarea regrupării - operațiunea tehnică prin care două sau mai multe pitoane sunt unite într-un sistem unitar, solid și redundant.